Aceasta nu este o poveste despre succes, nu este o legendă cu eroi de poveste ori un comunicat de presă agreat de sponsori. Este povestea simplă și dură a oricărui echipaj care practică sportul din pasiune pură. Este o poveste despre altruism și camaraderie. Este o poveste a celor pe care-i urmărești cu sufletul la gură pe probele speciale fără să vezi ce se întâmplă în spatele scenei.
3,2,1…start:
Din cauza unei defecțiuni tehnice apărute subit în urma aterizării mai dure pe un ST3+ la ieșirea din stadion, bucșa inferioară a brațului dreapta față a cedat și am rămas fără o direcție precisă. Din această cauză am ajuns cu mașina direct în balizele de beton care au protejat câțiva spectatori aflați în spatele lor.
Toată lumea a fost în regula, iar urmele impactului, la o primă evaluare, păreau de reparat. Însă pentru noi, cei de la Rally2, 2 oameni și 4 mâini, nimic nu e simplu, mai ales într-un timp scurt (sub 12 ore) pentru a putea lua startul în Super Rally.
Acesta poate fi momentul când mă întrebați: ,,De ce vrei să mai iei startul?” Asta ne întrebăm și noi acum. De ce ne-am sacrificat? Din pasiune? Doar pentru satisfacția de a duce un lucru pana la capăt? Rușinea față de eșec? Puteți să-i spuneți cum vreți, eu am să vă spun ce am făcut.
Îndrumați de organizatori am lăsat mașina într-o zona sigură (în interiorul probei) și am fugit spre parcul de service. Transpirați, supărați, cu gândul la timpul care parcă fugea de noi am luat mașina personală, care este și mașină de asistență tehnică și mașină de recunoașteri și am plecat să luam repede platforma, pentru ca fiecare minut contează în timpul rămas pentru reparații.
Ne-am întors la SS, navigatoarea a plecat să caute, să adune bucățile de piese rupte de prin public (far, aripă, bară). Ce suvenir mai frumos poți să ai de la un raliu? Din păcate nu avem loc să cărăm cu noi și elemente de caroserie…doar ,,rally – scotch” din care poți să încerci o reconstruire a elementelor afectate.
În acest timp am dat foarte multe telefoane pe la dezmembrări găsite pe OLX și pe la alți prieteni din parcul de service în speranța că voi găsi sa cumpăr elementele lipsă, defecte la ora aia târzie.
Proba s-a terminat și am fost lăsați să intrăm cu platforma să luăm mașina. Am decis să schimbăm acolo brațul dreapta față pentru a putea să o urcăm pe platforma. S-a întunecat, jandarmii își strângeau gardurile, iar noi nu aveam încă o evaluare corecta a urmelor lăsate de impact.
Între timp, mai multi colegi din familia Rally2 precum și prieteni locali s-au interesat de gravitatea incidentului și ne-au oferit serviciile, în cazul în care aveam nevoie.
Am schimbat brațul și am plecat către garaj…era deja ora 23.00. Destinul iți oferă o cale pe care să mergi, însă ajungi la o intersecție și nu știi dacă vei continua sau te vei opri. Acesta a fost momentul când spiridușul bun a intervenit pentru noi. Marinovici, un om pe care nu l-am văzut pana atunci, ne știam doar de pe pagina de socializare, ne-a dus la un prieten de-al sau: Dudu, un pilot de drift, la casa părinților sai. Acesta ne-a pus la dispoziție garajul sau și aparatura necesara.
Deși impactul a fost mediu, cu distrugeri ce păreau de reparat la o prima evaluare, am constatat cu stupoare că aveam atât cutia spartă (carcasa fisurată) cât și o bieletă îndoită și un mic joc în caseta de direcție.
Gaura din cutia de viteze a devenit prioritatea numărul unu și provocarea era acum să găsim o cutie de schimb sau un sudor care să știe să lucreze în aluminiu și să fie disponibil pentru această operațiune pe timpul nopții.
Aici am avut unele dintre cele mai interesante și frumoase probe speciale: proba sufletului, proba altruismului, proba camaraderiei, proba soluțiilor și proba de lucru contracronometru.
Îmi era rușine față de părintii lui Dudu, care ar fi trebuit să se odihnească, însă zgomotul produs de tabla îndreptată, de flex, de lucrul din atelier nu i-a deranjat. Ne-au spus că ne înțeleg, că sunt obișnuiți, că sunt implicați în susținerea băiatului lor în competițiile de drift.
Au trecut două ore de când eram în atelier iar navigatorul meu era pe baricade, deși ar fi trebuit să se odihnească, să fie pregătită pentru startul și traseul zilei următoare de concurs.
După ce am tăiat, îndreptat, lipit, cosmetizat, într-un final, destul de târziu, tot cu ajutorul celor din Pitești am găsit niște băieți care au știut să seteze corect aparatul de sudură.
Am încercat calea scurtă, să sudăm bucata lipsă pe cutie, așa, montată pe mașina dar faptul că nu am avut spațiu pentru a degresa eficient zona, ne-a determinat să dăm jos cutia de pe mașina. O operațiune care ne-a mai scurtat din timpul avut la dispoziție pentru remedierea daunelor.
Am reușit să terminăm, o ora mai târziu, sudura cutiei de viteză. Am montat cutia pe mașină, i-am pus ulei… care a început să se prelingă mult peste o limită acceptabilă… A fost un moment dureros, un moment în care-ți vine să lași totul baltă, să renunți. În mintea mea rezona lozinca ,,never give up”! Ușor de rostit, greu de trăit!
A fost un moment greu, plin de incertitudini, de întrebări fără răspuns, am fost la un pas să cedez. Oboseala, ciuda, amărăciune, nervi, neputință…un cocktail de sentimente care te îndreaptă spre abandon.
Susținerea celor care ne-au ajutat a fost impresionantă. Împreună cu acești oameni am recurs la soluții de compromis. Am început resuscitarea cu silicon, poxipol, am refăcut sudura și am redus pierderea uleiului aproape 100%.
La ora la care cocoșul anunța o noua zi, noi ,,polisam” caroseria cu scotch, refăceam unghiurile. După o noapte întreagă de tăiat, de bătut, sudat și polizat, ne-am despărțit de acești oameni minunați și de un cocos răgușit. Nu pot decât să le spun și acum un sincer mulțumesc!!! În afara mulțumirilor noastre nu au vrut să primească nimic.
Gata, hai cu mașina în parcul de service! Năucită de oboseală, navigatoarea mea a încercat să fure câteva clipe de somn.
Am plecat spre prima proba. Totul părea în regulă. La un moment dat ceasul care indica temperatura apei a început să devină nervos și să ne arate culoare roșie, de parcă aveam semafoare la fiecare metru parcurs.
Ce poți să faci? Lași disperarea la o parte, dai drumul la ventilație, te gândești să faci un sistem de stropitoare și la finalul fiecărei probe să răcești radiatorul forțat, te gândești că poate te ajuta și aerul care trece prin radiator de la viteză…dar gustul amar din gura nu poți să-l înlături.
Trecem de Curtea de Argeș și începem să luam sistematic denivelările și gropile în brațe. Iar dacă vă gândiți că am scăpat de dureri am să vă mărturisesc un lucru: caseta de direcție a început să capete un joc accentuat. Surpriză?
Am privit mâinile înfipte ale navigatorului în road-book. Am mers, am urcat, am coborât, am terminat raliul.
Nu am câștigat nimic. Nu suntem campioni la o clasă sau grupă, nu suntem eroi pe YouTube și nici măcar eroi la scara noastră!
Si da, fiind doar 4 concurenți la clasă, poate am spune cu mare fală „am ajuns la un pas de podium, am fost pe 4”.. . dar nu, ar fi un adevăr mincinos, o afirmație care nu ne-ar face cinste. Adevărul este că am fost ultimii, nici nu aveam cum să fim pe alta poziție în condițiile în care am beneficiat de regula SuperRally
Actorii principali: Marinovici, Dudu, Sami.
Actori secundari: un echipaj de la Rally2.
