,,Scăldarea în cristelniță” a venit când Marius a început să strige: ,,Foc, Foc”, urlet concomitent cu momentul în care am constatat că a dispărut tot instrumentarul de pe bord. Două secunde până am oprit și am decuplat generalul, și am simțit cum ni se încălzește ceafa. Extinctorul mecanic nu a putut fi declanșat, și am mai pierdut câteva secunde să ieșim și să îl folosim pe cel de mână. La cum ardea spatele, eram ferm convins că atât avea să fie pentru noi Dakarul. Din fericire am reușit să îl stingem și am avut nevoie de câteva momente pentru a ne liniști și a începe să evaluăm pagubele și posibila cauză. Tot cablajul era scrum, protecțiile de plastic topite, gențile și alte ,,harnașamente” afectate. O primă supoziție a fost un scurt electric, deși nu eram de acord, pentru că fusese mult prea violent. După ce am verificat conductele de benzină, găsim și cauza: returul forfecat – doar sunt conducte FIA. Cu cele originale, n-am pățit în 5 ani pe 5 RZR-uri diferite așa ceva.
Acum, după ce am terminat cu mulțumirile către divinitate, am început să cerem și mai mult. Ce șanse sunt să îl mai facem să funcționeze! La urma urmei, nu trebuia decât să alimentăm pompa și electroventilatorul. Fără celelalte, ne-om descurca. Zis și făcut. Am încropit fire din capetele rămase netopite, am folosit firele de la compresor, și i-am dat cheie. A pornit. Dar în turații variabile. Bun și așa. Hai să vedem cum merge. Cu maxim 20 la oră. Asta este. Mai facem 10 ore până la finish, dar măcar nu abandonăm. După 30 de kilometri, la alimentare, s-a produs o a treia minune. Și-a revenit, după ce am mai eliberat din furtunașele carbonizate. În final, am terminat prima etapa fără să primim penalizări.
Toată noaptea, Adi cu Paul au lucrat pentru a reface întreaga instalație electrică și conductele de benzină. Plus revizia ce trebuia făcută după o primă etapă. În cea de a doua zi, nu dunele ne-au pus problema, nu navigația. Ne speriasem degeaba din auzite. N-am rămas împotmoliți, nu ne-am pierdut. În schimb, era să ne pierdem calmul pentru multitudinea de opriri, care ne-au întârziat și au făcut să navigăm în noapte. Pe scurt, în ordine cronologică: s-a dus releul le electroventilator, s-a dus ventilatorul la curea, sondă de temperatură nu mai avem, evident că următoarea oprire a fost după ce s-a rupt cureaua. Senzorul de la cutie trebuia să bifeze și el. Și de ce ar trebui ca pompa de benzină să meargă și în a doua zi de Dakar?! Dacă tot schimbi atât, de ce să nu te ocupi și de noile erori care băgau RZR-ul în avarie! La alimentare, bușoanele și-au intrat și ele în rol. Doar erau FIA. Cu atâtea întârzieri, am întrat în dune noaptea. Și nu doar în dune, ci și într-o căldare. Mare. Nu am rămas blocați în nisip, dar ne vedem blocați printre nisipuri. Nici balai-ul nu-l vedeam să ne mai scoată de acolo la cât de verticali erau pereții. Marius, nu putea să urce în picioare până în vârf. Am început să facem cerculețe, din ce în ce mai largi. După vreo trei tentative, reușim să ieșim. Dar mirosul de curea, sugera mai mult decât faptul că trebuie să o schimbăm. Ambreiajul. S-a crestat. Nu mai aveam ce să-i facem. Eram convins că este abandon. Am anunțat prin satelit HQ că, dacă nu găsim un concurent cu suflu de Dakar, urmează să ne declarăm abandonul. Am stat jumătate de oră resemnați pe nisipul care deja se răcise. Asta era o veste bună. ”Marius, scoate-i capacul, lasă cutia liberă, că o urc, cu spatele. Cuplează altfel”. Până la decizia asta, trecuseră vreo doua ssv-uri, și ne miram în plin întuneric, cum e posibil să urce pe o asemenea înclinație. O inerție din față de la Marius, și nu m-am mai oprit decât în vârf. Marius a avut nevoie de 10 minute să urce. Așteptam să mă trezesc. Aceeași senzație a avut-o și el.
În cele din urmă am ajuns la finish, după ce ne-am mai oprit de vreo zece ori, pentru diverse erori. Inclusiv cu 700 de metri înainte de finaliza cei 457 de km de probe speciale. Astăzi, vom lua startul în a treia zi de Dakar, după ce tehnicul este deja la a doua noapte nedormită.
Numărul mare de concurenți (sute), face ca startul să fie foarte aglomerat și dezavantajos pentru cei care au avut probleme în ziua precedentă, ceea ce generează o serie de consecințe negative care se auto amplifică. Start la oră târzie (ieri, la 13:20), din 30 în 30 de secunde (ceea ce generează foarte mult praf); o mare parte din traseu ești obligat să-l faci pe întuneric, ceea ce generează creșterea substanțiala a timpului parcurs, implicit scăderea timpilor de odihnă. A doua zi, o iei de la capăt în aceleași condiții pentru că nu prea ai avut ce să mai recuperezi în ziua precedentă.
Lanțuri de dune pe care ziua le-am fi străbătut în mod normal în 5 – 10 minute, nu le poți face decât în cel puțin 40 – 50 de minute. Și asta doar dacă nu nimerești în vreo căldare, cum am nimerit în cea de a doua etapă, de ziceai că este craterul Arizona. Și ca să ne asigurăm că nu se va mai repeta povestea cu cerculețele, Marius s-a apucat de ultramaraton. Aleargă prin dune, până când se transformă într-un punct foarte mic, indiferent că o ia în jos sau în sus. Îi dă de gol poziția doar lumina stroboscopică a frontalei. Acel punct îl iau ca azimut, aștept să se stabilizeze, și dă-i.
În etapa a treia, am ajutat un motociclist căzut. Era Pascal Rauber, de la malle moto. Un pilot ,,foarte în vârstă”, care avea nevoie de ajutorul lui Marius doar pentru a urca dunele cu picioarele. Când am văzut că nu mai are nici ertf-ul și nici iritrack-ul întregi, ne-am dat seama că este ”pierdut” în deșert, iar organizatorul nu-l va mai putea repera. Am decis să mergem în tandem, măcar până la primul CP. A fost o decizie înțeleaptă pentru că doar cu 12 km înainte de alimentare, am rămas fără benzină. Ne-a alimentat o motocicletă. Pascal. Ajunși în CP, am văzut cu câtă voință era înzestrat pilotul francez. Insista la organizator că vrea să meargă mai departe, deși se însera. Rămas fără sistemele de securitate, organizatorul ne-a cerut să rămânem cu el. Am rămas. Doar ne-a dat benzină.
Am făcut vreo două sute de kilometri împreună, după care la următorul CP a decis să se oprească, și să nu mai traverseze dunele în noapte. Ne-am mulțumi reciproc. Galbenul de pe drapel, cred că noaptea se confunda cu alb, iar acest lucru era un imbold pentru el. Aș putea spune că românii s-au înfrățit cu francezii și în raliu. La Dakar Rally.
Cea de a patra etapă, a fost cea mai lungă dintre cele 12. Peste 800 de km, din care 337 km de probă specială. Am mers bine, până când s-a înserat. Ultimii 50 de km, i-am parcurs cu timp dublu față de ritmul din timpul zilei. Probleme tehnice majore nu am avut, cu excepția unor erori care ne dau bătăi de cap la cuplu, mai ales când suntem nevoiți să urcăm dunele. Oprim și resetăm.
Cum ajungem în finish, ne uităm să vedem cât timp avem pentru a ne verifica mesajele și mailurile. Încercăm să aflăm dacă în țară totul este în regulă, cu familia, cu afacerile cu sportul, cu orice. Se pare că pe linie de sport nu este chiar totul în regulă. Cel puțin nu pe rally-raid. Tehnicul a avut de parcurs 750 de km. Nu au ajuns cu mult înainte de sosirea noastră. Au avut timp să instaleze logistica, apoi s-au apucat de treabă. Toată noaptea.
Partener oficial:
